În ultima sută de ani, în fauna noastră au pătruns o serie de noi animale care îmbogăţesc – pe undeva – biodiversitatea României. Unele au fost introduse ca specii strict destinate vânătorii şi pescuitului, dar au reuşit să evadeze, ocupând ecosistemele naturale prielnice. Altele au pătruns pe teritoriul ţării noastre ca urmare a unor fenomene precum schimbarea climei sau migraţia în căutarea hranei. Iar restul speciilor au ajuns la noi cu totul şi cu totul accidental. Marea majoritate a acestor imigranţi necuvântători este alcătuită din insecte şi alte nevertebrate, însă mai bine cunoscute publicului larg sunt tot vertebratele – şi aici veţi avea surpriza să întâlniţi reprezentanţi de genul crapilor chinezeşti, guguştiucului, bizamului sau muflonului.
Întregul fenomen este doar în aparenţă unul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi care reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au tratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi „invadatori” necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile noastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc a bietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.
Muflonul european (Ovis ammon musimon)
Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri, muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica), strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre cele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţara noastră, ci în aproape toată Europa. Muflonul european nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din două mari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, la care acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernile româneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doilea motiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fi exterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugă din faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurte şi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomen a fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat: întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi, într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul (astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia rurală înfometată vânând toţi muflonii.
Cerbul lopătar (Dama dama)
În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi de o revenire. Cerbul lopătar – mai sigur, o subspecie a acestuia adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice. Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar, a fost colonizat la noi în anul 1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior, cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru masculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale, prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelor impresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii de puşcă.
Câinele enot (Nyctereutes procyonoides)
Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatul ciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. De fapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i se mai spune şi „bursuc cu barbă”… Cu toate acestea, enotul nu este nici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul de bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu lupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând impresia că animalul poartă un fel de favoriţi („barba”).
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României. Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii vânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid Bătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat – nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în judeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul „cartier general” al acestui animal simpatic şi adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai multe exemplare.
Şacalul (Canis aureus)
Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şi Asia, iată că şacalul a pătruns în fauna autohtonă încă de acum 50 de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte bine, la ora actuală numărul lor fiind în creştere în partea de sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi Albania, de unde s-a „infiltrat” şi în ţara noastră. Este un canid mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului, dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni, acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord, fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind împuşcat chiar şi în Maramureş…
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa, Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.
Schoolforfun's Blog 